Sala pasilor pierduti

Erau doar patru pereti albi, scrijeliti de unghii tocite si frustrate.Totul in jur mirosea a dezinfectant de ii taia respiratia si simtea cum incet, incet se sufoca si piere. O lumina intensa se vedea la capatul acestei sali si il facea sa vrea sa ajunga indata acolo pentru a descoperi misterul.Cu cat mergea mai mult spre ea, cu atat mai departe ii parea,insa vointa si curiozitatea erau mult mai puternice decat insasi conditia sa fizica.Din loc in loc erau presarate flori de azalee pentru pasiunile fragile peste care trecuse cu usurinta.. Isi continua drumul cu ambitia intinsa la extreme si prin fata ochilor ii trecea intreaga viata cu o viteza inimaginabila. Si acum isi amintea pentru prima data, primii pasi facuti, primele cuvinte, prima atingere, primul sarut. Ochii ii tremurau incercand sa opreasca izvorul de lacrimi ce-i inunda obrajii, insa, era in zadar.Pasea cu darzenie si nu privea inapoi. Toate idealurile sale murisera si parca simtea ca viata sa depinde cumva de aceasta aventura pe care trebuie sa o duca la bun sfarsit. Pierduse notiunea timpului si deja credea c-au trecut cateva ore de cand tot merge fara niciun rezultat..
Deodata lumina din capat incepu sa se stinga usor, usor precum o candela care simte ca Ziua de Sarbatoare s-a sfarsit.Mirosul greu de pana acum disparuse brusc si mireasma puritatii il lovi in plin.Isi simti sufletul golit de toate apasarile lumesti si o adiere a unui vant cald ii misca suvitele de pe frunte.Inchise ochii din instinct si cand ii reveni privirea si constiinta deopotriva, inaintea sa stateau doi copilasi dintr-aceia cu aripi albe..
Intinse mana spre ei si cu glasul stins grai: "...De ce? De ce eu?"