Monday morning...

Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine..

- O sa fie bine, o sa vezi...

- ...

- O sa vezi, Kiki, o sa vezi...

Dar nici macar Nora nu credea toate astea. Erau incurajari spuse printre lacrimi inghitite. Nu era momentul sa planga, nu acum. Ar fi fost cel mai nepotrivit moment din lume sa faca asta tocmai acum, gandea ea. Kiki era cea mai buna prietena a ei.Se stiau inca din primul an de facultate si impartisera ani la rand aceeasi camera de apartament, acelasi pat, aceleasi bune si rele. Nora fusese mereu acolo la momentul potrivit si jucase pe rand rolul de mama, sora si prietena. Ar fi facut totul pentru Kiki. Chiar spusese la un moment dat pe cand se adunasera la o cana de ceai cu mai multi prieteni: "Daca maine mi-ar cere cineva viata pentru ea, n-as sta o secunda pe ganduri". Apoi izbucni in hohote de ras si o prinse de mana. "Ia zi, urato, si tu ai face la fel?"

Kiki nu raspunse. Nu vorbea prea mult de fel si oricum ura sentimentalismele astea in public. O iubea insa le fel de mult pe Nora doar ca nu stia s-o spuna sau s-o arate cand trebuia.

Daca le-ai fi pus una langa cealalta ai fi jurat ca nu se cunosc. Nora avea mereu zambetul pana la urechi, vorbea tare, gesticuland si glumind in nestire. Kiki vorbea putin si nu zambea niciodata. Avea mereu privirea pierduta si ochi umezi ca si cand ar fi izbucnit in plans in orice moment. Erau firi total diferite si totusi suflete pereche. Prietenia lor era mai presus de cuvinte, mai presus de orice lucru lumesc.



Stateau acum pe terasa blocului intinse pe spate si nu-si vorbeau. Kiki privea cerul cu ochii inchisi. Asa facea mereu.. zicea ca isi poate imagina fiecare norisor in parte. Si dupa ce facea asta, incepea sa se joace cu ei si sa-i modeleze dupa bunul plac. Se trezea modeland in gol si incepea sa rada.

- Nu-mi plac nici norii azi!Nu-mi mai place nimic...

- Norii sunt frumosi azi, Kiki...

- Fara el si norii sunt urati... Soarele nu mai straluceste la fel. Fara el nimic nu e cum trebuie sa fie...

- Ei, da.. Ce are a face el cu soarele si norii?

- El a schimbat tot... Si viata mea si soarele si norii si luna.. Totul graviteaza in jurul lui.

- Vai, Kiki, ma sperii.. Ti-am zis sa dai dracu romanele alea de dragoste ce iti imbolnavesc mintea.. Haide, hai inauntru, sa bem ceva!

- Stii, ma gandeam sa...

- Nu te mai gandi deloc.. Hai inauntru!

Se ridica repede ca o mama grijulie si o ajuta sa coboare treptele.

Cara cu ea povara acestei povesti de dragoste de ani buni. La un moment dat simtea ca e deja povestea ei. Kiki impartasea cu ea fiecare fior, fiecare lacrima... Ar fi vrut sa-i spuna cumva ca nu mai poate, ca nu mai suporta sa o vada asa. Ii era foarte greu sa opreasca lupta asta acum. O purtase cu ea ani la randul si acum parea cel mai greu de depasit. Ar fi dat orice sa se trzeasca dimineta si sa o vada pe Kiki zambind si cu o pofta nebuna de viata. Dar cum? Cum sa faca asta? Isi trase patura peste cap si suspina adanc. Macar in noaptea asta sa adorma mai repede si sa n-o mai macine atat gandurile astea blestemate.



Era o dimineata ciudata.Soarele ciocanea usor la geamul camerei, cerand sa fie trase draperiile. Nora se ridica din pat, buimaca de somn si realizeaza ca e singura in toata casa. Gaseste un bilet scris in graba pe perna lui Kiki. "Te astept la cafeneaua din colt, cand te trezesti! "

Isi trage blugii si un tricou, si-a plecat. Alearga pana la cafenea intr-un suflet, lovindu-se de trecatori. Kiki statea la o masa ferita de ochii lumii cu o cana de cafea in maini.

- Vai ce mult ai adormit azi, printeso.. Te-astept de o vesnicie!

- Zi-mi ce e? Ce s-a intamplat? Iar el? Iar nenorocitul ala?

- Nu e nimic, nimic grav, spuse zambind..

- Dar ce e? Ma sperii, zi-mi ce e..

- Ei bine, draga mea, azi incepe viata, stiai? Ce dimineata frumoasa, ce soare..

- .....

- Vroiam sa-ti fac cunostinta oficial cu Kiki, noua Kiki. Sa te prezint asa cum se cuvine.Esti incantata, ori ba?

- .....

- Am avut o noapte grea, sa stii. Am avut atatea de ingropat.. Dar mi-a reusit, sa stii. Am facut asa cum imi spuneai tu mereu. Sa pun toate astea intr-o cutie mare de lemn si sa le ingrop. Vai, ce fericita sunt... Sunt mai fericita ca niciodata...

- Nu stiu, nu stiu , ce zici acolo. Dar te iubesc!

Nora se ridica de pe scaun, face doua piruete si striga cat o tin plamanii:

"Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine!!!"

The neighbour

Am aproape 20 de ani si locuiesc cu chirie intr-un apartament modest vis a vis de Cismigiu.E o zona cocheta, poate cea mai cocheta din intreg Bucurestiul. Am o colega de camera, ce mi-e si prietena in acelasi timp. Ne iubim si ne intelegem reciproc si asta face lucrurile sa mearga in casa asta.
Acum am ramas singura pentru o saptamana. E goala casa fara ea.Zilele sunt anoste de-acum, fara culoare, fara viata.Beau din cana ei, dorm pe perna ei, macar asa ii simt prezenta in casa.
Ieri, dupa-amiaza, m-am cocotat pe geam sa mai aflu noutati.Blocul unde locuiesc e construit intr-o asa maniera incat de la mine de la geam pot privi in casele a 20 de familii. Si-mi place sa stau pe geam, sa-mi aprind cate o tigara si s-o urmaresc pe vecina de la 5 cand gateste,sa spionez cuplul de la 2 ce se saruta mereu in dreptul geamului sau vecina de la 4 ce hraneste porumbeii pe pervazul geamului si se cearta mereu cu sotul ei de-o stie tot cartierul.
Pana ieri aproape nici nu observasem apartamentul de la etajul 2. Are geamuri curate, jaluzele verticale bleu cu alb, aspect ingrijit. La geam se arata un tanar pe la vreo 20 si ceva de ani. M-a privit pana ce mi-am terminat tigara. Imi batea inima grozav caci ma simteam privita atat de insistent. Nu-mi puteam stapani zambetul, de fapt imi venea sa rad in hohote. Am tras repedea draperia si m-am ascuns dupa ea. A mai ramas pret de cateva secunde si a intrat inapoi in casa.Cautam disperata orice putea fi scuturat; ies iarasi senina si cu nasul pe sus prefacandu-ma ca nici nu l-am observat mai devreme. Pesemne ca ma urmarise si el caci iese si de data asta si ma priveste la fel de insistent. Ma comport la fel, tragand draperia cu o miscare a mainii care ar fi zis: "Esti invizibil, mon cher!"
Toata ziua mi-am aruncat ochii pe geam sa vad ce mai face. Nu mi s-a mai aratat la fereastra dar stiu sigur ca in jurul orei 21:00 a parasit apartamentul caci erau toate luminile stinse. S-a intors pe la miezul noptii si a adormit cu televizorul aprins. Gandesc ca a facut o plimbare nocturna sperand sa ma gaseasca pe aleile Cismigiului...
Astazi s-a trezit tarziu caci am vazut geamul deschis abia pe la ora 12:00. Banuiesc ca leneveste in pat pana mai tarziu. La geam nu l-am vazut si ma enerveaza ca nu e curios nici macar cum e vremea azi.
El e vecinul meu de la 2. Secretul pe care nu l-am putut tine pentru mine nici macar doua zile. Am alergat sa i-l povestesc Mayei si voua, confidentii sufletului meu.



P.S.: Hai acasa mai repede sa ti-l prezint si tie. Sa stam la fereastra si sa ne hlizim, iar daca ni se arata sa ne strambam la el pana cand ne invita la o cana de ceai verde.

23

Inceputul asta de toamna nu-mi priise deloc.Simtisem inca din primele zile ca ceva nu merge bine, ca vor fi lucruri ce ma vor schimba, ca ritmul vietii mele devine alert.
E Marti, e 23, e 7 seara. Tin minte si acum!Plec de acasa imbracata intr-o fusta de blugi, o geaca alba si-o pereche de pantofi cu toc rosii. Nici macar eu nu stiam exact unde plec. Stiam insa sigur ca undeva o sa ma astepte cineva. Nu stiam cine, nu stiam unde.
Era prima data cand urma sa intalnesc un om despre care nu stiam prea mare lucru.Nu avusesem curiozitati foarte mari si drept sa spun, pe vremea aia altele erau lucrurile care ma preocupau.
In orice caz, nici urma de entuziasm, emotie sau orice alt sentiment specific primei intaniri. Poate doar teama ca aveam de respectat un pact inca de la prima privire.
E miezul noptii, afara adie un vand crud de toamna. Valurile Dunarii lovesc timid pontonul, cerul e plin de stele, Turtucaia e presarata cu luminite mici si dese. Se pare ca nimeni nu doarme in noaptea asta...
Am o sclipire de o secunda ca si cum m-as fi trezit dintr-un somn lung si apasator cu vise chinuite. Sunt in bratele strainului! Ma tine strans in brate si-mi sopteste bazaconii.Deja iubeste parfumul meu si ma priveste cu ochi blanzi.
Simt un fior rece ce imi strabate sira spinarii de sus pana jos, ca si cand cineva mi-ar trece un cutit cu taisul in sus de-a-lungul coloanei.
A fost 23 septembrie 2008, seara in care caruselul a inceput sa se invarta si mi-a fost greu sa-l opresc, aproape imposibil...


Cine stie pe ce meleaguri rataceste strainul meu acum. Nu mi-l amintesc exact; nu mai am o imagine clara a privirii blande. Nu-i mai stiu numele si gustul buzelor. I-am uitat mirosul pielii si imbratisarile ce ma lasau fara respiratie.
Sa fii fericit strainul meu, oriunde ai fi acum...

Fotografiile...

- Imi plac fotografiile tale, dar nu prea apar oameni in ele.
- Oamenii le privesc, nu au de ce sa si apara in ele
- A, inteleg...
- Si oricum oamenii le-ar strica. Nu am intalnit pe nimeni care sa merite fotografiat. Nu stiu, cand ii vad cu fetele alea triste.. sau cu zambetele lor false. Mai sunt si aia fara zambet.. parca l-ar fi pierdut sau l-ar fi furat cineva. Nici nu stiu de fapt cum e sa fotografiezi un om. Nu-mi plac oamenii in general...
- De ce?
- Probabil nu-i inteleg... Nu pot cunoaste pe nimeni cu adevarat.
- Dar si tu esti om...
- Pai nici pe mine nu ma inteleg. Ma simt strain de propriul meu corp. De gandurile mele, de trairile mele, de inima.
- ...........
- Da, stiu te-am speriat.Nu credeam sa stau prea mult pe aici. Casa arata de parca abia m-as fi mutat dar sunt aici de peste 5 ani. In fiecare zi imi tot zic: "Maine plec.." Dar n-am reusit pana acum.
- De ce sa pleci?
- Pentru ca toti cei 50 de ani i-am petrecut calatorind. Stateam cateva luni sau zile intr-un singur loc. Si uite ca sunt aici de peste 5 ani si nu mai am curaj sa plec. Nu vreau sa cred ca am imbatranit si asta e motivul.
- Nu esti batran. Pentru mine varsta chiar nu conteaza. Ma fascinezi, maestre...
- La dracu! Asa ziceti toate... Mata stie unde esti tu la ora asta? La dracu cu toate. Ai 17 ani... Ce cauti aici? De ce vorbesc cu tine? De ce-ai venit aici? Pleaca! Vreau sa pleci acum!
- Dar...
- Ridica-te si iesi!
- Dar vin in fiecare seara.De 3 luni incoace. Ma fascinezi, maestre. Te iubesc... Chiar cred ca te iubesc. Nu ma lasa asa...
- Nu, nu.. e o nebunie! tu esti o nebuna si eu sunt mai nebun ca tine.Abia acum mi-am dat seama ce fac.. Doamne, ce fac? Ce-am facut? Nu, nu.. Pleaca.. Chiar acum vreau sa pleci.
- Si cand te mai vad? Vreau sa te mai vad. Spune-mi ca te vad, maestre...
- Vii maine. Da, maine e luni. Vii de maine pana duminica. Sa fii aici la ora 3 in fiecare zi pentru o poza.
- Dar tocmai ai spus ca...
- Taci! Eu hotarasc.. Vii de luni pana duminica la ora 3 pentru o poza.
- Si apoi?
- Apoi gata! Eu pot sa traiesc si restul zilelor ce mi-au ramas. Am cate o poza pentru fiecare zi.. te am toata saptamana..
- Si cu mine cum ramane, maestre?


- Cu tine? Eheee, fetito, sa-ti cumperi un aparat de fotografiat ca unele lucruri raman exact ca niste fotografii...

E un pact!

Noptile cu tine sunt fade de-acum. Si-au pierdut aromele si mirosul, si-au pierdut frumusetea. Sunt parca mai mult o necesitate, o dorinta ce arde precum o lumanare aproape consumata. Arde cu ultimele puteri gata sa se stinga de la o zi la ceallata.
Mangaierile astea imi zgarie pielea si mi-o inrosesc. Saruturile astea imi lasa un gust amar. Cand ma strangi in brate parca ma sufoc.Sunt claustrofoba in devenire.
Cand dormim nu vreau sa-ti mai respir respiatia si nici sa te mai privesc cum dormi. Din toate lucrurile marunte ce obisnuiam sa le facem nu mai vreau nimic.
Pentru ca stii, iubitule... Iubirea a murit!
Te vad, te simt, te am, te miros, te gust... Dar cand rasare soarele, te imbrac si trantesc usa dupa tine. Ma intorc, schimb asternuturile si adorm fara sa ma gandesc ca ai fost sau vei mai fi vreodata langa mine.
Si-mi place asa.. nici nu stiu de ce.. Poate orgoliul meu ranit, sau poate dorinta ce inca mai exista sau obisnuinta.. Habar n-am!
Ce-i drept, tu ai ramas TU. Nu te uit, nu ma uiti.E un pact!


Pactul cu diavolul chiar...

Albastrul cifrelor pierdute...

Nici nu mai stiu exact cand a inceput. Imi notasem data exacta pe peretii inimii. Scrijelisem cifrele cu deosebita atentie si erau atat de bine conturate incat stiam sigur ca n-am cum sa uit. N-am avut niciodata nevoie de vreo agenda sau vreun biletel care sa-mi aminteasca ziua sau noaptea in care te-am gasit. Fusese sclipirea aia pe care o ai o singura data in viata, cel mult de doua. Numaram doar zilele ce treceau pentru ca vroiam ca ele sa te faca sa-mi apartii mai mult.
Pe atunci eram o naiva. Gaseam insemnatate pentru fiecare cuvant, gest si credeam ca nimic nu e intamplator. Nimeni si nimic nu mi-ar fi schimbat trairile, visele, dorintele, pasiunile, sau ma rog... tot ce ducea la tine.
N-aveam timp nici sa respir pentru ca iubeam. Iubeam mai presus de orice. Iubeam mai presus de propria-mi viata. Si acum ma intreb daca nu cumva iubirea absoluta ucide. Dar n-am de gand sa filozofez sau sa scriu despre lucruri marete; si asta pentru ca n-am curaj, n-am talent.
Dar totusi nu inteleg unde sunt cifrele? Ce s-a intamplat cu ele? Cine mi le-a sters sau cine le-a furat? Erau nopti in care ma gandeam doar la ele, nopti in sir le-am privit... cand dispretuitor, cand admirativ.
Nu stiu daca mai stii cum sarbatoream ca nebuna implinirea inca unei zi sau luni. Aveam aniversarile mele de zi cu zi, fara invitati sau cadouri.
Dar acum? Acum mi-au disparut cifrele... S-au dus dracu fara sa am vreo secunda la dispozitie sa mazgalesc pe-un colt de hartie ziua sau noaptea in care te-am gasit.
Nu mai am prea multa nevoie de ele acum dar am promis sa avem o ultima aniversare curand... Se-apropie, se-apropie si nu-mi pot aminti.
Intre timp mi-am renovat toate camerele inimii si vopseaua asta albastra cred ca e de vina pentru tot. Mi-a acoperit peretii cu precizie si nu ma lasa sa vad dincolo de ea. Dar sa stii ca nu mai mor de inima albastra... E albastrul unui nou inceput, e albastrul cifrelor pierdute...