Mi-am pierdut pana acum iubirea vietii de doua ori desi se spune ca e imposibil, ca doar o singura data in existenta ta ca om ti se poate intampla asa ceva. Dar culmea, in cazul meu au fost doi barbati diferti si tot de doua ori am simtit ca mor, ca viata mea s-a terminat odata cu plecarea lor. Ca nu pot, ca fara el la momentul ala, sensul vietii mele se afla intr-o prapastie adanca si oricat de tare as urla nu ma aude nimeni si nu ma va mai auzi nimeni vreodata. Am iubit cu toata fiinta mea doi oameni diferiti si tot lor le-am daruit tot ce am avut mai bun.M-au tradat, m-au mintit, m-au parasit...
Prima data a fost parca mai usor. Am acceptat realitatea intr-un tarziu, cu o nepasare marsava pentru ca ma astepta o lume noua, idealuri noi, oameni noi, prietenii, poate chiar iubiri noi. Aveam sa parasesc orasul care imi adusese atata amaraciune desi era locul unde ma nascusem, unde invatasem sa fac primii pasi, unde iubisem prima data, pe scurt, locul unde mi-au fost ancorate radacinile. Dar plecarea asta imi dadea incredere, facea durerea suportabila. Imi petreceam zilele visand la cat de frumos am sa traiesc si aveam un calendar in care imi insemnam zi si zi cat mai am de trait acolo.
Si am plecat... Nu a trecut mult si imediat mi-am intalnit iubirea vietii pentru a doua oara. Si atunci eram fericita nu neaparat pentru ca iubesc din nou ci pentru ca ma simteam salvata, scoasa din prapastie. Iubeam... iubeam cum nu o mai facea nimeni in univers. Iubeam fara egal, iubeam diabolic, obsesiv, sufocant, apasator. Iubeam cu frica zilei de maine. Fara pic de siguranta, fara incredere in propria mea persoana si in cea de langa mine, fara esenta. Credeam ca iubesc complet pe atunci desi imi lipsea tot.
L-am pierdut si pe el dar de aceasta data parca cerul se pravalise peste mine intr-o fractiune de secunda. Traiam la voia intamplarii, de azi pe maine, cersind iubire si implorand impacare. Ma simteam umilita desi ma umilieam singura cu buna stiinta. Tradata desi acceptam fara sa stau pe ganduri tradarea. Ma simteam mintita desi eu ceream minciuni. Ma simteam folosita desi eu imi serveam sufletul pe tava. Calcata in picioare desi ma intindeam pe jos si-mi presam corpul cu picioarele lui.
Deveneam tot mai des furioasa pe propria mea persoana iar pe el il absolveam de orice vina. Strangeam din dinti asta ca sa nu-mi dau milioane de pumni in cap si plangeam... Dumnezeule, cat plangeam. Cu lacrimi de foc plangeam...
Imi spuneam ca o sa-l accept o viata intreaga asa, cu ea langa el, cu el langa mine din cand in cand. Ca am sa imi construiesc viata in functie de timpul lui liber, de mofturile lui, de poruncile lui. Ca am sa fac sacrificii pentru iubire, ca iubirea vietii mele este mai presus de orice si ca daca o pierd atunci pentru ce am sa traiesc?!
Prostii...
Pai stai putin! Daca de doua ori in viata am iubit la intensitate maxima si de doua ori in viata am pierdut, am murit si am inviat, de ce n-as mai putea sa o fac a doua oara, a treia, a mia oara? De ce sa nu mai mor inca de zece ori pana am sa ajung acolo unde merit?
Iubirea nu moare niciodata.Iubirea doar se muta. E un chirias permanent. Cand apar gandaci in bucatarie si se sparg tevile isi face bagajele si inchiriaza alta locuinta. Iar cand in sfarsit gaseste un proprietar pe masura care ii ofera toate conditiile si il face sa se simta asa cum si-a dorit intotdeauna decide sa bata palma si sa cumpere locul pentru toata viata.
Iubirea nu e o iluzie. Iubirea e o curva mincinoasa. Si se baga in cate paturi are chef pana gaseste ce cauta. Pana gaseste incredere, protectie, afectiune, intelegere, adevar, statornicie.
Asadar, iubirile vietii mele au fost aventuri ce-au durat ani. Sfarsitul lor a fost pe atunci un capat de lume dar am gasit mereu pe cineva care sa-mi arate ca lumea e enorma si nu e greu sa-i gasesti celalalt capat.
Nu mai caut iubirea demult, pentru ca apare ea mereu cand are nevoie sa doarma in bratele cuiva si sa fie sarutata. Ce curva...
